Iubesc piesa şi poza de mai jos.
Trecem prin tot felul de faze şi cunoaştem tot felul de oameni, oameni care ne iubesc, care nu ne suportă, care ne acceptă şi oameni care dau cu noi de pământ. Aparent, ăştia din urmă, sunt cei mai mulți şi cei mai ai dracu'. Cică ne raportăm la oameni în funcție de comportamentul lor față de noi, dar şi de nevoile noastre la momentul respectiv. Şi uite aşa pui încredere şi bază şi speri să dureze la nesfârşit şi faci planuri şi tragi să fie bine şi taci să fie bine şi accepți şi te schimbi şi... care era cuvântul? Degeaba!
Şi ce crezi? Te trezeşti tu într-o zi rece ca gheața ori gol pe dinăuntru şi încerci să cunoşti alți oameni şi le vezi perversitatea în colțul zâmbetului şi renunți. Mai rămân doi trei ce te cunosc de ani buni şi cu care ții legătura rar, cât să faci un update la noutățile din viața celuilalt şi atât, nici cu ei nu te mai implici cum o făceai o dată.
Şi îi asculți pe toți şi nu înțelegi niciunul şi ți se spune că eşti rău, nu că vezi viața cu alți ochi, că tu nu ai voie să ai un alt tip de personalitate şi tre să gândeşti ca ei. Şi îți faci curaj şi ieşi în lume. Îți mai intră câte un om la suflet, îi dai voie să ştie chestii, să afle lucruri şi începi să fii om iar.
Atunci, atunci când viața ta e bună, atunci mai dai de câte unul gol pe dinăuntru decât tine şi cu un zâmbet frumos. Încerci să-l înțelegi şi să-l ajuți, crezând că, cu fărâma ta de suflet o să-l poți repara pe al lui. El nu ştie cât de sensibil eşti, el dă cu tine de pereți în mod repetat, îti ia sufletul şi principiile şi ți le împachetează şi tu te chinui...
Tu te chinui să-l înțelegi şi te zbați şi tragi de el sperând să-l aduci la suprafață şi reuşeşti să-i scoți capul la lumină, îi priveşti ochii şi atât. Omul ăla nu are expresie în ochi, omul ăla nu va fii om din nou.
Şi în chinuiala ta de a-l cunoaşte, te îndragosteşti.
Ăsta îți e demonul pe care tu l-ai strânge în brațe fără să respiri.
